Preluat de aici
Să te arunci de pe o macara e uşor, poate orice prost – doar că după aia te faci terci, şi ce faci cu tine? E umilitor să te cureţe diverşi cetăţeni cu mopul de pe asfalt. Eu am vrut să mă sinucid gospodăreşte, ca ardelenii: am umblat să-mi aranjez actele, sicriul, dricul, incinerarea, cât încă trăiam şi se mai uita cineva la mine. Am dat o declaraţie şi la poliţie cum că mă sinucid, ca să nu zac după aia la morgă, cu o etichetă de deget. Într-o sală ticsită de oameni, dom’ maior Criveanu mi-a schiţat cu voce tare ideile principale ale declaraţiei: “Domnule comandant, subsemnatul, numele, domiciliul, declar că vreau să mă sinucid pentru că am SIDA”. S-a întors să constate voios, din uşă: “Dom’le, sunteţi un caz unic în istoria poliţei!”.
Ascunsă în spatele unui gard viu, în capătul unei alei largi, clădirea cenuşie şi somptuoasă a crematoriului “Cenuşa” are ceva din măreţia înfricoşătoare şi seducătoare în acelaşi timp a unei opere de Wagner. Să arzi la crematoriul “Cenuşa” şi nu în cine ştie ce cuptor nenorocit ţine de stil.
Birourile administraţiei sunt undeva în stânga. Înăuntru, un bătrânel e pe picior de plecare, îşi căuta şepcuţa lăsată pe un scaun de lemn. Aştept să iasă, mă uit la femeia între două vârste din faţa mea şi nu ştiu cum să încep. Mă priveşte cu înţelegere. “Ştiţi”, zic, “am o problemă mai delicată”. Îmi arată scaunul, mă aşez şi mă foiesc. Îmi fac curaj: “Cât costă un incinerat?”. Îmi spune. Eu tac, ea tace. “Un necaz?”. “Da”. “În familie?”. Slavă Domnului, nu. “Ştiţi, e cam ciudat…Nu ştiu cum să vă spun…E vorba de mine…”. Se face albă la faţă, e rândul ei să se aşeze. “Sunteţi bolnav…?”. “Nu. Vreau să mă sinucid. Ştiţi, în Bucureşti n-am pe nimeni, ai mei stau în Ardeal. Sunt pensionari şi nu vreau să-i pun pe drumuri, cheltuiala… Aş vrea să-mi plătesc singur incinerarea, plătesc şi o firmă să-mi trimită cenuşa acasă”.
Se lasă o tăcere grea, femeia e în stare de şoc. Într-un târziu, bălmăjeşte: “Scuzaţi-mă, n-am mai întâlnit niciodată aşa ceva, să vină mortul”. “Staţi, că n-am murit încă”, încerc să fac o glumă. “Spuneţi-mi ce acte îmi trebuie”. Fericită că discuţia ia o turnură obişnuită, îmi înşiră actele; primul e certificatul de deces. “Păi n-am cum să aduc certificatul de deces, că sunt viu”. “Da, da… îmi cer scuze, nu m-am obişnuit… sunteţi atât de tânăr…”.
Oricum, nu rezolv nimic, îmi trebuie certificatul de deces. Birocraţia asta o să ne bage în pământ.
Servicii complete pentru morţi în viaţă
Am plecat uşor dezamăgit de la crematoriul “Cenuşa” – mi-ar fi plăcut să ard acolo – şi am dat o tură pe la agenţiile de pompe funebre. Am găsit o coşmelie chiar lângă crematoriu, îşi îmbiau muşteriii cu câteva sicrie scoase în stradă. Înăuntru, un băiat şi o fată mâncau parizer de pe un ziar. Nu se ocupau de acte, mi-a comunicat fata, după ce a înghiţit dumicatul de de parizer cu franzelă.
La “Servicii funerare Stoica”, un domn uscăţiv, trecut de 50 de ani, mă primeşte cu o mină tragică, îşi juca bine rolul. Înţelege imediat că am avut un necaz. “Nu l-am avut încă”, zic, şi mă aşez, doborât de durere. Înţelege din nou: “E la spital sau acasă?”. “Ştiu că pare ciudat, dar e vorba de mine”. În cadrul uşii din spate apare un tip în salopetă – terminase de stivuit sicriele şi ciulea urechile, nu ascundea defel că-l interesează subiectul. Domnul uscăţiv e trist. Eu sunt trist. Doar tipul în salopetă pare mai vesel. “De ce suferiţi?”, mă întreabă, într-un târziu, domnul. “De nimic”. ~sta din uşă s-a înveselit de-a binelea, deja mi-e simpatic. Domnul suferă de parcă el urma să dea ortul popii. “Sper că nu e ce mă gândesc eu…”. “Ba da”. Reiau textul cu părinţii din Ardeal, pensionari, etc. Nu vrea să se ocupe de mine. “Domnule, vă rog să înţelegi că nu ar fi etic din partea mea să accept banii dumneavoastră. Eu sper că totuşi o să vă mai gândiţi, sunteţi tânăr”. Îi spun că m-am gândit înainte să vin la el; dacă nu vrea, asta e, merg în altă parte. Îmi pare rău că l-am întristat, e de treabă. În schimb, ăla din uşă cred că abia aştepta să ajungă la cârciumă şi să povestească de nebunul care vrea să se sinucidă.
Nici la “Antony” n-am avut mai mult succes. Am avut, în schimb, în Ghencea, la o firmă de gheretă, unde nu prea îţi dă mâna să refuzi clientul. Meşterul, om tânăr, muncitor, pus pe căpătuială. L-am luat mai pe ocolite: “Şefu’, da’ dacă vine unu’ la tine să-i rezolvi înmormântarea după ce moare, i-o faci?”. “Păi cum să vină el?”. “Aşa bine. Să zicem că-i bolnav şi n-are pe nimeni, vine la tine, dă banu’ şi tu-l îngropi după ce dă colţul”. Stă şi se gândeşte. “Da’ de ce nu vine o rudă, un prieten?”. “N-auzi, mă, că n-are pe nimeni? D-aia vine la tine, să-l îngroape şi pe el cineva”. Pricepe repede – îl ajută, de ce să nu-l ajute? După aia, trece la afaceri: “Ce ai?”. “Ce să am?”. “Păi, ce boală ai, de ce eşti bolnav?”. Îi spun că nu sunt bolnav, sunt ziarist, întrebam şi eu. “Fac şi io nişte poze la tine, ca să nu-ţi dau numele firmei în ziar şi să te fac de căcat”. Îmi oferă ţigări. “Fă câte vrei, numa’ să nu prinzi firma”. ~sta o să facă avere.
Un caz unic în istoria poliţiei
Vreau să mă asigur că nu zac pe la morgă, până se lămureşte poliţia dacă m-am sinucis sau m-a omorât careva. Mă duc să dau o declaraţie.
La Circa 15 am nimerit într-o pană de curent. Nici nu vedeam dacă ofiţerul de serviciu era sau nu după gemuleţ. Undeva în spate, unul umbla la panoul electric şi vreo doi se agitau pe lângă el cu lanternele. Bag capul prin gemuleţ şi zic: “Bună seara. Am o problemă”. Din beznă se aude o voce: “Da, ziceţi”. “Aăă… nu ştiu cum să vă zic”. “Hai, dom’le, zi odată problema”. M-am obişnuit cu întunericul, acum îl văd. Se întoarce spre un subaltern, unul din ăia cu lanternă: “Are o problemă, da’ nu ştie cum să ne zică”. E vesel, deci şi subalternul e vesel, să fie în ton cu şefu’. Ne distrăm toţi. “Vreau să mă sinucid”, zic brusc, fără preparaţie. Ce mişto: acum mă distrez numai eu. Dom’ maior se ridică şi-şi netezeşte uniforma. De asemenea, trece de la “dom’le” la “dumneavoastră”. “De ce vreţi să vă sinucideţi?”. “Am SIDA”.
Au făcut lumina. Sunt patru şi se uită la mine perplecşi. Dom’ maior e complet neajutorat – n-au procedură standard pentru cazuri din astea, nu se prevede nimic în regulament. Mă întreabă de ce am venit. “Am înţeles că în cazuri din astea se face o anchetă pentru a se stabili dacă a fost sinucidere sau crimă. De-aia, am venit să dau o declaraţie că mă sinucid”. Sunt paralizaţi complet. Într-un final, dispare fără să-mi răspundă.
Trec câteva minute. Dom’ maior coboară mai destins, cu două coli de hârtie în mână. Mă pofteşte într-o sală să scriu declaraţia. “Scrieţi tot. Când v-aţi îmbolnăvit, cum v-a venit ideea, ce vă trece prin cap”. Sala era plină ochi, se scriau declaraţii, plângeri, procese-verbale. Maiorul îmi face loc pe un colţ de masă şi-mi schiţează ideile principale, cu voce tare: “Domnule comandant, subsemnatul, numele, domiciliul, declar că vreau să mă sinucid pentru că am SIDA”. O femeie sare ca un arc de pe scaun, în timp ce bărba-su înşfacă plasa. La uşă e deja îmbulzeală, într-o secundă se topesc toţi – infractori, plutonieri, reclamanţi şi pârâţi. “Dom’ne, sunteţi un caz unic în istoria poliţiei”, se întoarce dom’ maior, voios, din uşă. Îl informase pe comandant, scăpase de răspundere. Când termin, îi dau declaraţia. O citim împreună. Mă lasă în grija unui plutonier, iar el fuge la dom’ comandant.
Dom’ maior se întoarce. După expresia feţei, nu e grav. Înseamnă că dom’ comandant nu e îngrijorat. “E în regulã”, îmi comunică ofiţerul de serviciu. “Declaraţia e la dom’ comandant. Puteţi să plecaţi, dar înainte o să vă rog să
mergeti cu noi până la spital, să vă facă un control”. “Ce fel de control?”, o fac pe prostul. “Să vedem dacă vă simţiţi bine”, minte, în timp ce un plutonier care-şi imagina că nu e în câmpul meu vizual îi face semn unui coleg cu mâinile la cap, adică mă controlează dacă nu-s pupu. Îl întreb dacă sunt obligat; mă asigură că nu, vai de mine! Ne lăsăm numerele de telefon, ca între prieteni, şi plec ţinut de braţ de un subaltern. “Puteţi să-mi daţi drumul la braţ, că nu fug nicăieri. Oricum, dacă nu vroiam să vin, plecam”. “Sigur, nu-i nici o problemă”, spune poliţistul, dar nu-mi eliberează, totuşi, braţul. Mă duc la Spitalul 9, dar vorbesc aşa, ca şi cum m-ar duce la un spital normal, pentru nişte analize de rutină. Le spun că mă scapă la budă, ca să-i poată explica medicului în linişte ce-i cu dementul.
Dintre toţi oamenii cu care am vorbit în miercurea aia, psihiatrul ăsta a fost singurul care a încercat să mă facă să renunţ. A fost dezamăgit când am semnat că refuz internarea. A ridicat discret din umeri în direcţia poliţiştilor: nu mă putea reţine, sunt zdravăn la cap.
Slobod la sinucis
“Subsemnatul Julius Constantinescu, vârsta, domiciliul, în timp ce mă deplasam în jurul orei 18:20 însoţit de doi lucrători de la Secţia 15 de poliţie prin curtea Spitalului 9, care lucrători îmi spuneau, citez textual din memorie, că sunt tânăr şi e păcat să-mi iau zilele, mi s-a părut că cei doi lucrători din cadrul poliţiei erau cam stânjeniţi mă ţineau de vorbă aşa, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Declar că cei doi m-au invitat în maşina lor, pe motiv să nu-mi fie frig. Menţionez că afară era, într-adevăr, foarte frig. De asemenea, poliţistul care se afla la volan mi-a cerut buletinul de identitate, aşa, pentru orice eventualitate. Exact în momentul în care vroia să-şi noteze datele din buletin (deşi ele se aflau deja la secţie), prin staţia radio din maşină s-a auzit însuşi glasul domnului comandant, de am crezut iniţial că se vor lovi la cap când au vrut să ia poziţie de drepţi, ei fiind în maşină, dar uitând asta. “Daţi-i drumul. Slobod!”, a zis dom’ comandant. Mie personal mi s-a părut că dom’ comandant era aşa, voios, avea o veselie în glas, ca dom’ maior când mi-a zis că dom’le, sunteţi un caz unic în istoria poliţiei, ceea ce pe mine personal m-a bucurat, că i-am mai scos pe domnii poliţişti din rutină, că nici dumnealor nu cred că le e uşor, tot cu munca, tot cu munca… Acum, permiteţi să raportez, io personal nu sunt bolnav deloc de SIDA şi nici să mă sinucid nu-mi vină, mai ales că aş fi şi prost să mă sinucid într-o ţară aşa veselă şi cu oameni aşa veseli, ca dom’ comandant şi dom’ maior, de pildă”.
Poliţistul “Midnight Caller”
Rep.: – ‘Trăiţi, dom’ şef! Dan Capatos de la Jurnalul Naţional vă deranjează. Dom’ne, a sunat cineva pe telefonul nostru de la echipa de intervenţie şi ne-a spus că a venit unu’ în seara asta la dumneavoastră, că are SIDA şi vrea să se sinucidă. E adevărat, dom’ şef?
Mr. Nicolae Criveanu: – Da, a fost unu’.
Rep.: – Extraordinar! De zece ani de când lucrez în presă n-am auzit aşa ceva!
Mr. N.C.: – Nici io n-am văzut, dom’le. N-am mai văzut niciodată sinucigaş înainte să se sinucidă.
Rep.: – Şi unde e? I-aţi dat drumul?
Mr. N.C.: – I-am dat, ce era să facem cu el? N-a comis nici o infracţiune, n-aveam de ce să-l reţinem. Că a zis că vrea să se sinucidă? Poate nu se sinucide, până la urmă.
Rep.: – Şi cum era?
Mr. N.C.: – Era cam dus cu sorcova. A refuzat şi controlul, şi internarea. Era foarte calm, era cam pierdut şi era palid. Poate că astea sunt simptomele. A dat o declaraţie că vrea să se sinucidă. E sorcovit rău.
Rep.: – Păi şi de ce-a venit la dumneavoastră?
Mr. N.C.: – A fost înainte la agenţii de pompe funebre, să-şi plătească înmormântarea. Ne-a spus că cică vrea să dea declaraţie că se sinucide ca să nu mai facem anchetă, să-i facă actele de înmormântare mai repede. Aici denotă, după mine, că e dus cu sorcova, că a luat legătura cu agenţii de pompe funebre. Declaraţia asta a lui e un fel de testament. Io am vrut să-l conving să renunţe, da’ n-aveai pe cine.
Rep.: – Ne daţi şi nouă numele şi adresa lui? Poate-l găsim noi şi-l convingem. Un număr de telefon n-a lăsat?
Mr. N.C.: – A lăsat şi număr, da’ e de mobil. Noi nu mai avem ieşire pe mobil, că-l sunam imediat să văd pe unde rătăceşte, să-l ţin de vorbă, ca la telefoanele alea, ştiţi dumneavoastră… era şi un film… tot aşa, sunau…
Rep.: – “Midnight Caller”!
Mr. N.C.: – Da! “Midnight Caller”!
.jpg)
.jpg)