joi, 17 decembrie 2009

Giratoriu

Dovada clara ca ceea ce le-a luat luni intregi celor de la drumuri, le-a luat baietilor nostri 30 minute.Nu e nevoie sa se tina cont de prioritate, avand in vedere ca noua ne place munca si nu ne imbulzim sa plecam acasa la sfarsitul programului ( asta in caz ca ma citeste sefu' :D).



 




joi, 26 noiembrie 2009

Cronica unei morti aranjate

 Preluat de aici


Să te arunci de pe o macara e uşor, poate orice prost – doar că după aia te faci terci, şi ce faci cu tine? E umilitor să te cureţe diverşi cetăţeni cu mopul de pe asfalt. Eu am vrut să mă sinucid gospodăreşte, ca ardelenii: am umblat să-mi aranjez actele, sicriul, dricul, incinerarea, cât încă trăiam şi se mai uita cineva la mine. Am dat o declaraţie şi la poliţie cum că mă sinucid, ca să nu zac după aia la morgă, cu o etichetă de deget. Într-o sală ticsită de oameni, dom’ maior Criveanu mi-a schiţat cu voce tare ideile principale ale declaraţiei: “Domnule comandant, subsemnatul, numele, domiciliul, declar că vreau să mă sinucid pentru că am SIDA”. S-a întors să constate voios, din uşă: “Dom’le, sunteţi un caz unic în istoria poliţei!”.

Ascunsă în spatele unui gard viu, în capătul unei alei largi, clădirea cenuşie şi somptuoasă a crematoriului “Cenuşa” are ceva din măreţia înfricoşătoare şi seducătoare în acelaşi timp a unei opere de Wagner. Să arzi la crematoriul “Cenuşa” şi nu în cine ştie ce cuptor nenorocit ţine de stil.
Birourile administraţiei sunt undeva în stânga. Înăuntru, un bătrânel e pe picior de plecare, îşi căuta şepcuţa lăsată pe un scaun de lemn. Aştept să iasă, mă uit la femeia între două vârste din faţa mea şi nu ştiu cum să încep. Mă priveşte cu înţelegere. “Ştiţi”, zic, “am o problemă mai delicată”. Îmi arată scaunul, mă aşez şi mă foiesc. Îmi fac curaj: “Cât costă un incinerat?”. Îmi spune. Eu tac, ea tace. “Un necaz?”. “Da”. “În familie?”. Slavă Domnului, nu. “Ştiţi, e cam ciudat…Nu ştiu cum să vă spun…E vorba de mine…”. Se face albă la faţă, e rândul ei să se aşeze. “Sunteţi bolnav…?”. “Nu. Vreau să mă sinucid. Ştiţi, în Bucureşti n-am pe nimeni, ai mei stau în Ardeal. Sunt pensionari şi nu vreau să-i pun pe drumuri, cheltuiala… Aş vrea să-mi plătesc singur incinerarea, plătesc şi o firmă să-mi trimită cenuşa acasă”.
Se lasă o tăcere grea, femeia e în stare de şoc. Într-un târziu, bălmăjeşte: “Scuzaţi-mă, n-am mai întâlnit niciodată aşa ceva, să vină mortul”. “Staţi, că n-am murit încă”, încerc să fac o glumă. “Spuneţi-mi ce acte îmi trebuie”. Fericită că discuţia ia o turnură obişnuită, îmi înşiră actele; primul e certificatul de deces. “Păi n-am cum să aduc certificatul de deces, că sunt viu”. “Da, da… îmi cer scuze, nu m-am obişnuit… sunteţi atât de tânăr…”.
Oricum, nu rezolv nimic, îmi trebuie certificatul de deces. Birocraţia asta o să ne bage în pământ.
Servicii complete pentru morţi în viaţă
Am plecat uşor dezamăgit de la crematoriul “Cenuşa” – mi-ar fi plăcut să ard acolo – şi am dat o tură pe la agenţiile de pompe funebre. Am găsit o coşmelie chiar lângă crematoriu, îşi îmbiau muşteriii cu câteva sicrie scoase în stradă. Înăuntru, un băiat şi o fată mâncau parizer de pe un ziar. Nu se ocupau de acte, mi-a comunicat fata, după ce a înghiţit dumicatul de de parizer cu franzelă.
La “Servicii funerare Stoica”, un domn uscăţiv, trecut de 50 de ani, mă primeşte cu o mină tragică, îşi juca bine rolul. Înţelege imediat că am avut un necaz. “Nu l-am avut încă”, zic, şi mă aşez, doborât de durere. Înţelege din nou: “E la spital sau acasă?”. “Ştiu că pare ciudat, dar e vorba de mine”. În cadrul uşii din spate apare un tip în salopetă – terminase de stivuit sicriele şi ciulea urechile, nu ascundea defel că-l interesează subiectul. Domnul uscăţiv e trist. Eu sunt trist. Doar tipul în salopetă pare mai vesel. “De ce suferiţi?”, mă întreabă, într-un târziu, domnul. “De nimic”. ~sta din uşă s-a înveselit de-a binelea, deja mi-e simpatic. Domnul suferă de parcă el urma să dea ortul popii. “Sper că nu e ce mă gândesc eu…”. “Ba da”. Reiau textul cu părinţii din Ardeal, pensionari, etc. Nu vrea să se ocupe de mine. “Domnule, vă rog să înţelegi că nu ar fi etic din partea mea să accept banii dumneavoastră. Eu sper că totuşi o să vă mai gândiţi, sunteţi tânăr”. Îi spun că m-am gândit înainte să vin la el; dacă nu vrea, asta e, merg în altă parte. Îmi pare rău că l-am întristat, e de treabă. În schimb, ăla din uşă cred că abia aştepta să ajungă la cârciumă şi să povestească de nebunul care vrea să se sinucidă.
Nici la “Antony” n-am avut mai mult succes. Am avut, în schimb, în Ghencea, la o firmă de gheretă, unde nu prea îţi dă mâna să refuzi clientul. Meşterul, om tânăr, muncitor, pus pe căpătuială. L-am luat mai pe ocolite: “Şefu’, da’ dacă vine unu’ la tine să-i rezolvi înmormântarea după ce moare, i-o faci?”. “Păi cum să vină el?”. “Aşa bine. Să zicem că-i bolnav şi n-are pe nimeni, vine la tine, dă banu’ şi tu-l îngropi după ce dă colţul”. Stă şi se gândeşte. “Da’ de ce nu vine o rudă, un prieten?”. “N-auzi, mă, că n-are pe nimeni? D-aia vine la tine, să-l îngroape şi pe el cineva”. Pricepe repede – îl ajută, de ce să nu-l ajute? După aia, trece la afaceri: “Ce ai?”. “Ce să am?”. “Păi, ce boală ai, de ce eşti bolnav?”. Îi spun că nu sunt bolnav, sunt ziarist, întrebam şi eu. “Fac şi io nişte poze la tine, ca să nu-ţi dau numele firmei în ziar şi să te fac de căcat”. Îmi oferă ţigări. “Fă câte vrei, numa’ să nu prinzi firma”. ~sta o să facă avere.
Un caz unic în istoria poliţiei
Vreau să mă asigur că nu zac pe la morgă, până se lămureşte poliţia dacă m-am sinucis sau m-a omorât careva. Mă duc să dau o declaraţie.
La Circa 15 am nimerit într-o pană de curent. Nici nu vedeam dacă ofiţerul de serviciu era sau nu după gemuleţ. Undeva în spate, unul umbla la panoul electric şi vreo doi se agitau pe lângă el cu lanternele. Bag capul prin gemuleţ şi zic: “Bună seara. Am o problemă”. Din beznă se aude o voce: “Da, ziceţi”. “Aăă… nu ştiu cum să vă zic”. “Hai, dom’le, zi odată problema”. M-am obişnuit cu întunericul, acum îl văd. Se întoarce spre un subaltern, unul din ăia cu lanternă: “Are o problemă, da’ nu ştie cum să ne zică”. E vesel, deci şi subalternul e vesel, să fie în ton cu şefu’. Ne distrăm toţi. “Vreau să mă sinucid”, zic brusc, fără preparaţie. Ce mişto: acum mă distrez numai eu. Dom’ maior se ridică şi-şi netezeşte uniforma. De asemenea, trece de la “dom’le” la “dumneavoastră”. “De ce vreţi să vă sinucideţi?”. “Am SIDA”.
Au făcut lumina. Sunt patru şi se uită la mine perplecşi. Dom’ maior e complet neajutorat – n-au procedură standard pentru cazuri din astea, nu se prevede nimic în regulament. Mă întreabă de ce am venit. “Am înţeles că în cazuri din astea se face o anchetă pentru a se stabili dacă a fost sinucidere sau crimă. De-aia, am venit să dau o declaraţie că mă sinucid”. Sunt paralizaţi complet. Într-un final, dispare fără să-mi răspundă.
Trec câteva minute. Dom’ maior coboară mai destins, cu două coli de hârtie în mână. Mă pofteşte într-o sală să scriu declaraţia. “Scrieţi tot. Când v-aţi îmbolnăvit, cum v-a venit ideea, ce vă trece prin cap”. Sala era plină ochi, se scriau declaraţii, plângeri, procese-verbale. Maiorul îmi face loc pe un colţ de masă şi-mi schiţează ideile principale, cu voce tare: “Domnule comandant, subsemnatul, numele, domiciliul, declar că vreau să mă sinucid pentru că am SIDA”. O femeie sare ca un arc de pe scaun, în timp ce bărba-su înşfacă plasa. La uşă e deja îmbulzeală, într-o secundă se topesc toţi – infractori, plutonieri, reclamanţi şi pârâţi. “Dom’ne, sunteţi un caz unic în istoria poliţiei”, se întoarce dom’ maior, voios, din uşă. Îl informase pe comandant, scăpase de răspundere. Când termin, îi dau declaraţia. O citim împreună. Mă lasă în grija unui plutonier, iar el fuge la dom’ comandant.
Dom’ maior se întoarce. După expresia feţei, nu e grav. Înseamnă că dom’ comandant nu e îngrijorat. “E în regulã”, îmi comunică ofiţerul de serviciu. “Declaraţia e la dom’ comandant. Puteţi să plecaţi, dar înainte o să vă rog să
mergeti cu noi până la spital, să vă facă un control”. “Ce fel de control?”, o fac pe prostul. “Să vedem dacă vă simţiţi bine”, minte, în timp ce un plutonier care-şi imagina că nu e în câmpul meu vizual îi face semn unui coleg cu mâinile la cap, adică mă controlează dacă nu-s pupu. Îl întreb dacă sunt obligat; mă asigură că nu, vai de mine! Ne lăsăm numerele de telefon, ca între prieteni, şi plec ţinut de braţ de un subaltern. “Puteţi să-mi daţi drumul la braţ, că nu fug nicăieri. Oricum, dacă nu vroiam să vin, plecam”. “Sigur, nu-i nici o problemă”, spune poliţistul, dar nu-mi eliberează, totuşi, braţul. Mă duc la Spitalul 9, dar vorbesc aşa, ca şi cum m-ar duce la un spital normal, pentru nişte analize de rutină. Le spun că mă scapă la budă, ca să-i poată explica medicului în linişte ce-i cu dementul.
Dintre toţi oamenii cu care am vorbit în miercurea aia, psihiatrul ăsta a fost singurul care a încercat să mă facă să renunţ. A fost dezamăgit când am semnat că refuz internarea. A ridicat discret din umeri în direcţia poliţiştilor: nu mă putea reţine, sunt zdravăn la cap.
Slobod la sinucis
“Subsemnatul Julius Constantinescu, vârsta, domiciliul, în timp ce mă deplasam în jurul orei 18:20 însoţit de doi lucrători de la Secţia 15 de poliţie prin curtea Spitalului 9, care lucrători îmi spuneau, citez textual din memorie, că sunt tânăr şi e păcat să-mi iau zilele, mi s-a părut că cei doi lucrători din cadrul poliţiei erau cam stânjeniţi mă ţineau de vorbă aşa, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Declar că cei doi m-au invitat în maşina lor, pe motiv să nu-mi fie frig. Menţionez că afară era, într-adevăr, foarte frig. De asemenea, poliţistul care se afla la volan mi-a cerut buletinul de identitate, aşa, pentru orice eventualitate. Exact în momentul în care vroia să-şi noteze datele din buletin (deşi ele se aflau deja la secţie), prin staţia radio din maşină s-a auzit însuşi glasul domnului comandant, de am crezut iniţial că se vor lovi la cap când au vrut să ia poziţie de drepţi, ei fiind în maşină, dar uitând asta. “Daţi-i drumul. Slobod!”, a zis dom’ comandant. Mie personal mi s-a părut că dom’ comandant era aşa, voios, avea o veselie în glas, ca dom’ maior când mi-a zis că dom’le, sunteţi un caz unic în istoria poliţiei, ceea ce pe mine personal m-a bucurat, că i-am mai scos pe domnii poliţişti din rutină, că nici dumnealor nu cred că le e uşor, tot cu munca, tot cu munca… Acum, permiteţi să raportez, io personal nu sunt bolnav deloc de SIDA şi nici să mă sinucid nu-mi vină, mai ales că aş fi şi prost să mă sinucid într-o ţară aşa veselă şi cu oameni aşa veseli, ca dom’ comandant şi dom’ maior, de pildă”.
Poliţistul “Midnight Caller”
Rep.: – ‘Trăiţi, dom’ şef! Dan Capatos de la Jurnalul Naţional vă deranjează. Dom’ne, a sunat cineva pe telefonul nostru de la echipa de intervenţie şi ne-a spus că a venit unu’ în seara asta la dumneavoastră, că are SIDA şi vrea să se sinucidă. E adevărat, dom’ şef?
Mr. Nicolae Criveanu: – Da, a fost unu’.
Rep.: – Extraordinar! De zece ani de când lucrez în presă n-am auzit aşa ceva!
Mr. N.C.: – Nici io n-am văzut, dom’le. N-am mai văzut niciodată sinucigaş înainte să se sinucidă.
Rep.: – Şi unde e? I-aţi dat drumul?
Mr. N.C.: – I-am dat, ce era să facem cu el? N-a comis nici o infracţiune, n-aveam de ce să-l reţinem. Că a zis că vrea să se sinucidă? Poate nu se sinucide, până la urmă.
Rep.: – Şi cum era?
Mr. N.C.: – Era cam dus cu sorcova. A refuzat şi controlul, şi internarea. Era foarte calm, era cam pierdut şi era palid. Poate că astea sunt simptomele. A dat o declaraţie că vrea să se sinucidă. E sorcovit rău.
Rep.: – Păi şi de ce-a venit la dumneavoastră?
Mr. N.C.: – A fost înainte la agenţii de pompe funebre, să-şi plătească înmormântarea. Ne-a spus că cică vrea să dea declaraţie că se sinucide ca să nu mai facem anchetă, să-i facă actele de înmormântare mai repede. Aici denotă, după mine, că e dus cu sorcova, că a luat legătura cu agenţii de pompe funebre. Declaraţia asta a lui e un fel de testament. Io am vrut să-l conving să renunţe, da’ n-aveai pe cine.
Rep.: – Ne daţi şi nouă numele şi adresa lui? Poate-l găsim noi şi-l convingem. Un număr de telefon n-a lăsat?
Mr. N.C.: – A lăsat şi număr, da’ e de mobil. Noi nu mai avem ieşire pe mobil, că-l sunam imediat să văd pe unde rătăceşte, să-l ţin de vorbă, ca la telefoanele alea, ştiţi dumneavoastră… era şi un film… tot aşa, sunau…
Rep.: – “Midnight Caller”!
Mr. N.C.: – Da! “Midnight Caller”!

miercuri, 11 noiembrie 2009

Un candidat pe zi

Remus Cernea


Treizeci-s'un pic- de-ani. N-a lucrat o zi in viata lui, a adunat cele 200.000 de semnaturi , ceea ce inseamna statistic , ca in tara noastra mai mult de 200.000 mii de oameni fumeaza iarba. Locuieste inca acasa cu mami si tati. Sa fim seriosi, un om care pana la varsta asta nu a reusit sa taie cordonul ombilical, va putea conduce o tara? Sau la 10 seara va fi indisponibil pentru solutionarea problemelor, pentru ca efectiv a trecut ora lui de nani? Se spune ca nu trebuie sa judeci o carte dupa coperta. Ok, si ce te faci daca din pagini si-a facut tigari???

Sexul este murdar doar daca e facut asa cum trebuie

Sado-masochism. Fetisism. Porno si gadget-uri erotice. In vreme ce neurologii le cauta explicatia in creier, psihiatrii si sexologii nu reusesc sa se hotarasca daca perversiunile sexuale sunt boala psihica sau doar o “nirvana” erotica?

Asadar, exista oameni bolnavi de sex sau doar "posesori" de fantezie bogata? Linia de demarcatie este destul de neclara. Iar sexologii, psihiatrii si chiar neurologii nu sunt deloc siguri cum pot fi clasificate fetisurile, practicile sado-maso si alte asemenea bizarerii, osciland intre a ceda tentatiei de a le defini drept comportamente deviante (si mergand pana la a descrie variatiile cerebrale induse de acestea) sau, la polul opus, a minimaliza elementul patologic ca si cum tocmai acest tip de comportamente ar reusi sa faca un pic de lumina in "tenebrosul" domeniu al sexualitatii.

Realitatea este ca fetisurile si practicile sado-maso - cu exceptia lumii islamice - par a fi fost deja acceptate de societatea actuala, mai curand fascinata decat dezgustata de excesele de acest soi: pe cat se pare, zeci de milioane de oameni in intreaga lume practica o forma sau alta de sado-masochism "soft", cererea de pe aceasta piata fiind foarte elocvent ilustrata de oferta de pe net bogata in cursuri de "bondage" si tehnici "eficiente" de dominare, sau de magazinele de unde cei interesati isi pot achizitiona in deplin anonimat echipament din latex, biciuri si catusele aferente. Prin urmare, pe nimeni nu mai surprinde ca exista o sumedenie de adulti care de buna voie si nesiliti de nimeni se lasa biciuti sau se supun la tot soiul de alte practici bizare, aparent inofensive.

Dar daca vestimentatia din latex si catusele starnesc mai curand rasul, intrebarea pe care inca si-o pun cercetatorii este "de ce?" O imagine completa asupra "parafiliilor", termen neutru cu care stiinta a inlocuit punitivul "perversiuni", este aproape imposibil de obtinut, avand in vedere ca la medici ajung doar cazurile cele mai grave, tot acestea fiind si cele testate in putinele studii de imagistica cerebrala, care par a identifica unele anomalii in ariile cerebrale ale asa-numitilor "sex offenders".



Intre normalitate si perversiune

"A crede ca poate fi identificata o cauza unica a acestor dereglari este practic imposibil", sustine un sexolog de renume mondial, Paul Fedoroff de la Universitatea Ottawa: "Pentru a utiliza o analogie, credem ca fiecare dintre noi atunci cand se naste este in masura sa-si dezvolte o gama vasta de preferinte sexuale, dupa cum poate invata sa vorbeasca limbi straine. Dar odata ce a dobandit o « limba-materna a sexului », nascuta din influenta unor factori biologici si de mediu, ea devine parte din hardware-ul lui si ii influenteaza modul de a gandi si actiunile pe intreg parcursul vietii".

Fedoroff nu exclude totusi posibilitatea ca un individ sa-si modifice schema "din dotare", sa invete cum ar veni o "limba straina" care s-o inlocuiasca pe cea care-i creeaza probleme (lui sau societatii), dar adauga: "Nu este un lucru usor. Si oricum, faptul ca un individ are interese sexuale mai putin conventionale nu ajunge pentru a-i tranti un diagnostic de parafilie". Unii specialisti doresc chiar eliminarea acestui termen din noua editie a DSM-ului, manualul de capatai al psihiatrilor, tocmai pentru ca granita dintre normalitate si perversiune este mai intai culturala si apoi biologica.

"Pana in urma cu cateva decenii, homosexualitatea era enumerata printre perversiuni. Astazi consideram patologice atat frigiditatea feminina, care pe vremuri ar fi trecut drept un comportament virtuos, cat si libidoul in exces - asa-numita dependenta de sex -, care la un barbat era privit cu simpatie si uneori chiar un pic de invidie", considera Fabian M. Saleh de la Harvard Medical School, si el un expert in acest domeniu, in opinia caruia, inainte de a pune o eticheta (care poate rani persoana in cauza), trebuie studiata dereglarea in contextul in care apare. Oamenii de stiinta insa se cam dau in vant dupa definitii, fara de care probabil ca medicina s-ar simti pierduta. "In loc sa stergem parafiliile din DSM, ar fi mai important sa concepem definitii mai precise, care sa identifice adevaratele patologii", mai crede Saleh.

La ora actuala, "DSM"-ul enumera 9 categorii de parafilie, chiar daca in literatura de specialitate au fost catalogate peste 50. Se impune asadar o definire foarte precisa. Dar cum? Este un lucru mai usor de zis decat de facut, iar acest obiectiv este complicat ulterior de faptul ca atunci cand vine vorba despre sex, hormonii dicteaza, nu mintea. O demonstreaza studiile conform carora multi oameni se excita in fata unor imagini pe care afirma ca le gasesc neutre sau de-a dreptul respingatoare. Pentru a pune mana pe acest gen de informatii, cercetatorii se folosesc de pletismograf, un instrument care inregistreaza afluxul de sange in organele genitale, incontestabila confirmare fiziologica a reactiei. Si, pe cat se pare, chiar si atunci cand nu vor s-o admita in ruptul capului, barbatii gasesc extrem de excitante imaginile violente sau fotografiile erotice cu "Lolite", in tinp ce din experimentele specialistei canadiene Meredith Chivers reiese ca femeile heterosexuale sunt si ele destul de "placut impresionate" de intalnirile amoroase intre lesbiene.



Un joc impins prea departe

Exista insa si multe voci cu autoritate care contesta validitatea acestor cercetari stiintifice. "Nu se poate folosi un pletismograf pentru a intelege ce se afla in sufletul omenesc", protesteaza decanul sexologilor italieni Giorgio Abraham, convins ca medicina a pus stapanire pe sexualitate intr-o maniera stangace si este in cautare de definitii obiective cu orice pret. "Disfunctie erectila, dispareunie, ejaculare precoce, se uita ca sexualitatea este prin definitie subiectiva: nu este doar o functie fiziologica, este o parte a vietii noastre interioare. In mod inevitabil complexa, dar frumusetea tocmai de aici vine".

Pentru a intelege cat de complicata este chestiunea, ajunge sa asculti ce povesteste Abraham: "Cele mai multe cupluri care se adreseaza sexologului o fac pentru a denunta o scadere a dorintei. Se poate intampla ca aceste cupluri sa faca « ceva » pentru a-si revigora viata sexuala, insa practicile « light » nu mai satisfac pe termen lung, si de-aici apar problemele; si astfel ajung sa ceara ajutorul sexologului neveste care nu se mai simt in stare sa faca fata unui joc impins prea departe". Dupa cum precizeaza specialistul, multe astfel de paciente nici nu cer sa fie tratate, ci doar simt nevoia sa-si povesteasca cuiva experientele.

Si mai surprinzator este insa faptul, adauga sexologul italian, ca tocmai cuplurile care se dedica unor practici sado-masochiste sunt printre cele mai stabile si mai fidele pe care le-a cunoscut in intreaga lui activitate. "Mai ca-ti vine sa le dai drept exemplu. Caracteristica sexualitatii perverse este tocmai aceea ca nu suporta scaderi ale dorintei, oferind posibilitati de control al placerii pe care sexualitatea normala nu le cunoaste".

Abraham admite totusi ca exista riscuri reale ale acestei "abordari" a vietii conjugale: "Pericolul este ca aceste practici rup puntile cu sexualitatea normala, ducand la o « escaladare»", a observat el. Si asa ajungem sa citim in ziare despre oameni bogati si faimosi gasiti strangulati in camere luxuoase de hotel. Alteori, mai spune sexologul, atentia fata de un anume obiect, tipica unei practici in aparenta inofensive cum este fetisismul, deterioreaza raporturile persoanei respective cu cei din jur. "Noi avem o viziune banalizata asupra fetisismului, dar el este adevaratul creator al erotismului anormal", crede Abraham, care-i pastreaza o amintire "vie" unui pacient arestat pentru ca... fura pantofi.



Unde incepe obsesia?

In opinia lui Saleh, daca un cuplu se raporteaza cu "seninatate" la relatia sado-maso, atunci nu ar trebui sa se vorbeasca de patologie. Important este totusi, pentru sanatatea adultilor mai "creativi" in dormitor, ca jocurile erotice sa nu excluda alte activitati, transformandu-se in obsesie.

"Chiar daca nu coincid in totalitate cu dereglarea obsesiv-compulsiva, parafiliile au cu siguranta unele trasaturi in comun cu aceasta. Intr-o asemenea masura incat comportamente normale precum masturbarea sau utilizarea de material pornografic sunt definite drept parafilii daca ii acapareaza viata unei persoane, nemailasand loc pentru altceva". Prin urmare, patologic nu este un comportament in sine, ci faptul ca se transforma in obsesie.

La ora actuala, chiar si terapia urmeaza trasee mai putin rigide: daca pe vremuri erau utilizate mai ales medicamente in masura sa anihileze dorinta sexuala, acum terapiile cele mai drastice sunt rezervate doar cazurilor grave, pedofililor si criminalilor violenti. In general, obiectivul este acela de a "domoli" excesele, fara insa a elimina de tot dorinta.

Fedoroff explica: "A-i spune unui pacient ca obiectivul este acela de a-i imbunatati viata sexuala si nu acela de a o « amputa » garanteaza fara doar si poate un mai mare interes pentru tratament". Ba uneori, dupa spusele lui Abraham, se intampla chiar ca un cuplu caruia i se "ordona" se faca sex, sa constate ca problemele i-au disparut ca prin minune: "Este ca si cum a asculta un ordin ar fi tot un soi de perversiune. Si de ce nu, pe unii ii ajuta chiar si faptul ca se simt vinovati".

marți, 10 noiembrie 2009

La anu' de ce mai murim?

Prima dată, am murit toţi în 2000.
Din cauză că maşinăriile nu erau programate să calculeze anii decât în formula 19XX, când schimbau la 2000 deveneau toate conştiente de sine şi se răzvrăteau asupra asupritorilor din carne, incepând să ne ucideze în masă.
Singura speranţă era, ironic, un robot din viitor în formă de Schwartzenegger, trimis de rezistenţa umană să ne salveze.
Retardaţii chiar aveau o teorie cum că tot ce e computer o să facă poc, urmând haos şi anarhie.
Calculatoriştii inteligenţi au spus că teoria lor e retardată.
Cu toate acestea, căcănarii din presa mondiala s-au zbătut ca o găină fără cap, instigând prostimea la panică.
Prostimea a închis tot ce e calculator zilele ălea.


Apoi am murit toţi în 2001 de la boala vacii nebune. Miliarde de vaci schizofrenice, antisociale şi cu probleme cu figurile autoritare au călcat în copite guvernele mondiale, adunându-ne pe noi, oamenii, în ţarcuri şi folosindu-ne pentru carne şi lapte.
Cam singurul mod în care se putea lua boala vacii nebune de la o vacă nebună, era de la creierul crud al acesteia.
Bine, dacă-l mâncai, era mică şansa să o iei. Dar dacă îţi spărgeai capul şi frecai un creier de vacă infectată de creierul tău, şansa să iei boala creştea.
Şi evident, dacă toţi făceam aşa, şi nu ne tratam, logic se lăsa cu o epidemie mondială.
Pericolul ERA FOARTE MARE.
Scatofagii din presa mondiala s-au zbătut ca un c0i într-o căldare, instigând prostimea la panică.
Prostimea nu a mai mâncat vacă juma' de an.


Apoi am murit toţi de SARS, în 2003. Epidemie pornită de la galbejiţi, ne-a nimicit pe toţi instant.
N-am avut nici o şansă.
Sângele ţâşnea din toate orificiile.
Te infectai dacă zăreai în zare un infectat.
De fapt nici nu apucai să-l zăreşti în zare.
Până îţi dădeai seama că ai zărit ceva, erai deja mort de mult.
SARS era un fel de pneumonie mai şmecheră.
Da, era nasoală.
Umblau asiaticii cu mască pe fata de frică.
Totuşi, se trata ca orice gripă sănătoasă.
Aspirină, somn, comprese cu spirt, mujdei.
Funcţionau toate.
Şansa de supravieţuire era cam de 90%.
Să nu înţelegeţi greşit.
Asta nu însemna că dacă eu aş fi luat SARS aş fi avut 10% şanse să mor.
Nu. Eu sunt un om sănătos, de condiţie materială decentă, care ştie să se trateze.
100% supravieţuiam cu brio.
Maxim cu un concediu medical.
Evident, un moş de 97 de ani, care trăieşte în mizerie şi frig are şanse mai mari să moară de SARS. Şi na, murea şi de la o iritaţie la genunchi ăla…
700 de oameni au murit în total de SARS în lume.
Fecalofilii din presa mondială s-au zbătut ca …….-ntre dinţi, de miliarde de oameni umblau în Asia cu măşti pe faţă, toate ştirile erau pline de rapoarte panicate despre marea epidemie şi prostimea nu a mai călcat în Asia, în vacanţă, tot anul.


Am murit iar, în 2007 de la gripa aviară. Legiuni de păsări au picat din cer, infectate, explodând ca grenadele în contact cu pământul. Fluturas se zbatea în jurul subiectului ca în jurul unui BEC. A dat de 2-3 ori cu smacolină şi a bagat în cămară 100 de bulioane.
Planeta a rămas goală şi plină de cratere ca o gagică coşuroasă la beţie sau ca luna.
Am fost ucidaţi iremediabil.
De la gripa aviară au murit 500 de oameni.
Nu poţi să o iei mâncând pasăre.
Doar de la carnea crudă, dar şi de la aia e greu.
Tehnic, cea mai mare şansă să iei gripă aviară e să omori o găină infectată, să o toci mărunt
şi să o tragi pe nas.
Pe bune.
Şi nici aşa nu e sigur.
Au luat-o numa săracii infecţi care trăiau în casa găinilor şi se scobeau în nas cu găinaţ.
Şi chiar şi ăia, trataţi bine nu mureau.
Cam ca la SARS.
Iarăşi mâncătorii de căc@t din presa mondială au bulbucat ochii apocaliptic, zbătându-se ca ..... în vânt şi făcând spume la gură cu vestita gripă aviară.
Nu s-a întâmplat nimic, evident, dar prostimea nu a mai mâncat păsăret tot anul.

Ca statistică: Au murit anul ăsta mai mulţi oameni în lume înecaţi cu mâncare.
S-au împuşcat mai mulţi oameni ACCIDENTAL în meclă luna asta.
S-au sinucis mai mulţi trişti de când aţi început voi textul acesta, până acum decât au murit oameni de la toate bolile ăstea combinate în toţi anii.

Acum e rândul porcilor.
Na, vor vacile şi găinile răzbunare.
La fel ca şi la alte boli imaginare, care apar la teve doar pentru că fac rating, şi asta are o şansă absurd de mică de a se transmite.
Mai exact, doar dacă te săruţi franţuzeşte cu porci infectaţi.
Au murit de la ea 30 de mexicani slinoşi care dormeau cu porcii.
Dar na, toată lumea este panicată, că la teve, Esca VORBEŞTE FOARTE GRAV DE GRIPA
PORCINĂ DECI E SERIOS!

Cretinii de la ziarul Ring au făcut o statistică alaltăieri, că dacă ajunge la noi gripa porcului,
600 000 de români o să crape.
Ai să moară mă-sa!
Uite, fac şi eu o statistică:
Daca mă sui pe Intercontinental şi fac o piruetă, strivesc 800.000 de români!
Sunteţi toţi în pericol.
Dar există un pericol muult mai mare decât toate bolile ăstea.
O să auziţi la teve de el în curând.
S-a descoperit un drob de sare la mine pe sobă.
Dacă pică de acolo, am belit-o toţi.
TOŢI!!!

Primita pe mail ( de la sefa mea :P)

luni, 9 noiembrie 2009

The marshmallow test

Oh, The Temptation from Steve V on Vimeo.

Pitiponcul



 
Veţi spune că nu am dreptate, că masculinul piţipoancei este cocalarul. OK, de acord. Dar cocalarul e una, iar piţiponcul e alta. Cine e piţiponcul şi unde se găseşte el? Păi este un fel de piţipoancă la masculin. Îl găseşti, de obicei, pe la firmele multinaţionale, prin diverse birouri, pe la magazinele astea mai spălate, în fine, este foarte răspândit.
Uniforma lui de serviciu este, în general, costumul. Unul de marcă, dar nu din aceea de să rupă gura târgului, ci din acelea ceva mai răsărite decât second-handurile. Asta e, toaleta „office” a prins şi la bărbaţi. Se exprimă, de obicei, cu sprijinul tehnologiei Mileniului 3, adică via mobil (cu sau fără „bluştuţ” sau „henţfri”), „mess” sau webcam, iar de îl tai de la cabluri, rămâne blocat. Subiectele de discuţii cu el variază de la ce a făcuz mîn ziua aia la serviciu, ultimele modele de pe piaţa auto, calculatoare cu acesorii soft sau hard ori telefonie mobilă. În rest, n-are treabă, nu se bagă.
Este fericit de ceea ce este el, adică, în general, un amărât de funcţionăraş care mişcă hârtii dintr-un loc în altul ori un băieţaş de prăvălie care citeşte prospecte, ori un răapunzător la telefoanele clienţilor, dar numele funcţiei sale, în engleză, e cool. Evinent că îţi dă o prestanţă deosebită în faţa verilor de la ţară ori a piţipoancelor din cafeneaua plină de cultură să spui că eşti „junior toilette paper replacer”, „toner cartridge and paper movenemt executive”, sau „senior door to door fund beggar”, chiar dacă traduse în româneşte, te bufneşte râsul.
Are maşină. Luată în rate, în leasing, sau primită cadou de la mama & tata cand a terminat cu bacul. De aceea orice distanţă mai mare de 200 m parcursă pe jos i se pare şi obositoare, şi umilitoare. Deşi cu o aparenţă nonviolentă, „îşi dă drumul” la instincte în viaţa virtuală (care îi mănâncă foarte mult timp), unde killereşte tot ce prinde în Counterstrike, este mare strateg le la Age of Empires, un as al volanului maşinii tunate pe la Need For Speed, un mare certăreţ pe forumuri şi o Casanovă pe Hi5. Nu bea băuturi pure, că  nu sunt cool şi se trozneşte repede. Berea trebuia să fie cu lămâie, cafeaua cu lapte praf, votca cu suc de roşii, iar ţigările neapărat „lights”.
Gusturile muzicale îi sunt confuze. În maşină ascultă Paraziţii şi Bitză, pe acasă DJ-i minimali, iar la lucru orice îi oferă streamingul de pe Winamp.
Este îndrăgostit de laptopul lui, pe care îl cară, de obicei, prin baruri şi pe terase, ca să arate cât de ocupat e el, chiar dacă în momentul ăla caută poze cu gagici sau rezultatele la fotbal.
Are urări din acelea standard de genul „weekend plăcut”, „o zi bună”, „paşte fericit”, iar dacă funcţia îi cere să comunice cu publicul îşi ia o moacă sictirită, şi dă aparenţa de om obosit, chiar dacă el abia a editat o pagină A4 pe o faţă.
Este fanul destinaţiilor stupid-intelectual-exotice, merge la „medievalul” de la Sighişoara, vara o face sau la Costineşti sau la Vama’, nu de dragul locului, ci pentru că acolo dă de ce consideră el că este „lumea bună”.
Si am scris despre piţiponc să nu se creadă că am ceva cu fetele şi femeile, că tot de ele m-am luat de o vreme.  

sursa aici: http://www.tribuna.ro/stiri/tribuna-de-weekend/pitiponcul-43331.html

Luni :(((

  Urasc zilele de luni in general, asta in schimb mi-e si mai antipatica, pentru ca e frig, bate vantul si ploua, si vara e atat de departe . And I have to work. Asta nu e vreme de munca, e vreme de somn!!!


sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Femeile si sportul

M-am apucat de sala. Asta e un lucru bun, atat pentru mine, cat si pentru cei din jur, pentru ca de multe ori vin atat de obosita de acolo, incat nu mai am chef sa enervez pe nimeni.
Nu am mentionat acest lucru pentru a ma lauda , ci pentru ca astazi am observat o chestie care m-a pus putin pe ganduri. De fiecare data cand merg la sala, ma intalnesc cu o gagica( alta decat cea pe care o taraiam dupa mine cu forta la sala, si care acum ma taraie cu forta ca m-am lenevit). Dragutica gagica, si la fata si la corp, se vede ca merge la sala de multa vreme, are programul ei etc. De obicei are o tinuta formata din niste colanti negri, material sintetic lucios, peste care poarta pantaloni scurti, iar in partea de sus un maieu ( da , am observat toate detaliile astea, credeti ca barbatii in timp ce trag de fiare nu se studiaza unii pe altii????). In seara asta si-a terminat programul cu 5 minute inainte de al meu. Cand am ajuns in vestiar, era deja echipata. Cu ce? Cu aceeasi colanti, peste care trasese o fusta mini, cu acelasi maieu ( da, am observat pentru ca era alb cu un chitarist pe el) si cu o geaca de piele peste.Dupa faptul ca a turnat jumatate de tub de spray pe ea, niste parfum si s-a machiat timp de 5 minute in oglinda din vestiar, am dedus ca iese in oras.
Dilema mea e: oricat de dusa la sala ai fi, oricat de bine ai arata si oricat de aranjata ai fi...cui ii mai arde sa ti-o traga cand puti a transpiratie amestecata cu parfum?

Biker- Boyz


Daca nu cunoasteti inca pe cineva care are un motor, inseamna ca locuiti undeva in the middle of nowhere. Pentru ca fiecare cunoaste pe cineva care cunoaste pe cineva care are o prietena care are un prieten care are un motor. Vechi, nou, de viteza, enduro, chopper( nu am sa jignesc modelele din aceasta categorie mentionand si scooter-ul, desi majoritatea posesorilor de scooter cu motor de drujba se considera 'bikeri').
Personal imi plac motoarele. Am prea putine "calatorii" pe asa ceva ca sa spun ca sunt dependenta de ele, si am fost doar pasager pana acum, dar e o senzatie unica. Some might say even close to an orgasm. Imi place viteza, ador vibratiile motorului cu riscul de a starni aluzii, si imi place usurinta cu care aluneca pe autostrazi, devenind uneori doar o dara de culoare.Dar sunt si constienta de cat de periculoase pot fi: fara echipament adecvat, fara experienta si , mai ales, fara reflexe , un motor e un risc prea mare. De aceea deocamdata am incredere deplina intr-un singur biker.
Lasand la o parte detaliile legate de siguranta,barbatii care poseda motoare sunt un studiu de caz aparte. De la grija cu care mesteresc la fiecare piesa care se strica, atentia cu care slefuiesc zgarieturile, maiestria cu care isi picteaza bolidul, si felul in care arata pe el, fac posesorii de motoare, indiferent de atitudinea lor, irezistibili.
Ca si in cazul posesorilor de masini, posesorii de motor atrag diferite categorii de femei. Desi unice in felul lor, acestea se pot imparti cu usurinta in 3 categorii:

1. Pasionata de motoare: Stie tot despre motorul lui, de la capacitatea motorului pana la modelul de vopsea si lac anti-zgarieturi folosit. Stie cand i-a schimbat ultima oara uleiul, ce cheie a folosit, ce fel de toba se potriveste pe modelul respectiv si , mai ales, cati cai putere are. Il insoteste la toate intalnirile de motociclisti si in toate plimbarile( ma refer la motor, nu la posesor).Despre posesor stie ca il cheama x si ca garajul in care isi tine motorul e pe strada y. Atat.

2. Pasionata de viteza : Il strange in brate cand accelereaza, nu pentru ca ii e frica ci pentru ca adora senzatia. Ii urla prin casca "mai tare! mai tare!", chiuie de bucurie cand peisajul incepe sa devina neclar si il asociaza pe "rider" cu senzatia pe care i-o provoaca. Adora depasirile periculoase sens-contrasens, daca se poate printre doua tiruri.La fel ca pasionata de motoare, nu stie mare lucru despre cel care o plimba.

3. Categoria "cand ma iei la o tura??" . O cunoasteti cu totii, asteapta serile de vara in care strazile sunt pline de prietenii ei. Se aranjeaza 2 ore, nu isi pune casca pentru ca ii strica freza si poarta hotpants sau fusta, ca asa a vazut ea in videoclipul lui Shaggy. Povesteste cu mandrie tuturor celor care au vazut-o pe motor, periculoasa calatorie cu motorul, cand , de fapt, ea a fost plimbata 3 strazi cu 20 km/h, pe motiv ca " nu poate merge ciufulita in club". Spre deosebire de primele 2 categorii, ea stie despre motociclist ca e cool. Si ca a avut suficienti bani sa isi cumpere un motor.Despre motor, in schimb, stie ca ar arata dragut vopsit roz cu fluturi verzi :).

In cazul in care va intrebati in ce categorie m-am inclus...well...am impartit femeile atrase de posesorii de motoare. I like men, and I like bikes. If they come in sets, well, that's just a bonus .;)

vineri, 6 noiembrie 2009

AH1N1


De saptamani intregi, tot ce aud este 'gripa porcina', 'gripa noua', ahashunuenunu. Nu e pandemie de gripa porcina, e epidemie de publicitate la gripa porcina. Inca putin si nu o sa il mai foloseasca pe David Beckham in reclama la Nike, ci o sa aiba pur si simplu sloganul "Nike- official sponsor of the swine flu" . Serios, de atata vreme, vaccinuri, pastile , simptome, masti. Sunt ferm convinsa ca exista 300 de cazuri de gripa porcina in Romania , si 2 milioane de cazuri de "cred ca am gripa porcina pentru ca acum 2 zile mi-a curs nasul si azi am stranutat". Exista un remediu sigur impotriva celui de-al doilea caz, aruncati-va telecomenzile. Cel putin pana trece gripa si ipohondria aferenta.